Despre fenomenul brain-drain nu s-a scris suficient, nu pentru că nu ar capta atenția specialiștilor în domeniu și nici pentru că ar fi un concept strict contemporan cu timpurile noastre.
Brain-drain sau mișcarea capitalului uman (human capital flight) este, după cea mai simplă definiție, transferul constant (drain=scurgere) de personal cu înaltă calificare(brain=creier) din anumite țări, în general mai puțin dezvoltate către altele, mai puternice economic.
De la prima vedere, definiția accentuează latura economică a fenomenului- statul care primește forța de muncă are un potențial economic mărit de chiar cel care o pierde. Prin urmare, brain-drain-ul este partea emigrării care cuprinde persoanele cu înaltă calificare, cu studii universitare. De aici vine dificultatea cuantificarii acestui fenomen, deoarece majoritatea statelor dispun de date statistice generale referitoare la emigrare, dar nu dispun de statistici defalcate care să cuantifice gradul de educație al emigranților.Deși fenomenul este cunoscut din antichitate (ex-celebrul filozof, matematician, astronom, Pitagora care pleacă din Samos în Crotona- sudul Italiei pentru a scăpa de guvernarea tiranica a lui Policrate), el continuă și în zilele noastre, după 1950 apărând fenomenul emigrației specialiștilor într-un nou context și la altă scară, mult mai mare.
Mai precis, originea directă a expresiei brain-drain o constituie un raport prezentat în 1962 de Royal Society din Londra referitor la plecarea oamenilor de știință și specialiștilor din Marea Britanie în SUA.
Începând cu anii 70, bibliografia pe această temă a devenit tot mai abundentă, mai ales în statele europene afectate direct. Deși inițial fenomenul a fost examinat aproape în exclusivitate din perspective economice, luându-se în considerare diferențierile între ”puterea mușchilor” și ”puterea creierelor” (brain power), odată cu clarificarea rolului capitalului uman în economie, conceptul este privit mai ales din perspectiva sociologică.
Dacă ar fi să simplificăm lucrurile, principala cauză este dorința firească a individului de a a găsi perspective, recunoaștere, câștiguri mai mari și un standard de viață mai bun, chiar dacă pentru asta trebuie să plece în străinătate. Pe de altă parte, putem considera că sunt cauze generale și cauze particulare specifice anumitor țări sau situații.
Situația este mult mai complexă, cauza nefiind una singură, studii mai aprofundate ale fenomenului identificând două tipuri de cauze, cele din țara de origine care împing spre emigrare și, pe de altă parte, factori din țara primitoare, care atrage imigranți. Acești factori sunt numiți în literatura de specialitate ”push-pull factors” (factori de respingere-atracție) ”Contează dacă oamenii inteligenţi pleacă în număr aşa de mare? Pentru lumea luată ca întreg, este bine ca cei mai înţelepţi să îşi exercite abilităţile acolo unde obţin recunoaşterea cea mai mare. Dar acest lucru nu este adevărat pentru ţările individuale care pierd o parte importantă din clasa de mijloc educată… Pe lângă pierderea producţiei potenţiale, adăugaţi pierderea cauzată de migraţie. Contribuabilii din ţările în dezvoltare au plătit pentru educaţia multora din cei care pleacă… Şi emigraţia lasă în urmă mai puţini lucrători care să suporte costul îngrijirii celor vârstnici .”
Totuși, politica de blocare a emigraţiei, nu este în totalitate justificată. În ultimă instanţă, bunăstarea societăţii derivă dintr-o multitudine de elemente, avuţia materială reprezentând doar unul dintre acestea. Pentru unii indivizi, traiul într-o societate lipsită de restricţii, de genul împiedicării liberei circulaţii a forţei de muncă, poate fi suficient de important pentru a compensa o bogăţie materială mai redusă.
Pentru alţi oameni, mediul social în care îşi desfăşoară activitatea contează mai mult decât diferenţa de avuţie materială. Cu alte cuvinte, bunăstarea este subiectivă, ea depinde de preferinţele fiecăruia, nu de condiţiile materiale întotdeauna.
Dacă e să analizăm efectele din punctul de vedere al țărilor de adopţie, acestea câstigă specialişti cu pregătire superioară veniţi gratis, statul nu a cheltuit nimic cu educaţia lor.Şi astfel cei săraci pierd şi cei bogaţi câstigă şi decalajele nu se reduc, ci cresc. Si ţările bogate beneficiare ale exodului de inteligenţa chiar încurajează fenomenul, favorizând migraţiei celor educaţi faţă de cei fără studii superioare.
Stimularea emigrării nu depinde doar de diferenţele absolute dintre câştigurile obținute în ţara de origine şi cea de destinaţie, nivelul relativ de salarizare din ţara de origine fiind destul de important.Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă străină este benefic pentru susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate.Deasemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce priveşte calificările şi aptitudinile permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activităţi economice.
De multe ori, statele membre facilitează accesul pe pieţele naţionale ale muncii pentru persoanele care au calificări înalte, cu influenţe pozitive asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor din anumite activităţi economice şi asupra creşterii economice în general. Surplusul de forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB şi, ca o consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai.
Într-un material furnizat de Deutsche Welle din 22,06,2011, se menţionează faptul că în Germania se elaborează strategii cu caracter flexibil pentru atragerea personalului cu înaltă calificare.”Astăzi ne lipsesc medici şi ingineri, mâine vom avea nevoie de specialişti în alte domenii” a explicat şeful fracţiunii parlamentare liberale, Rainer Bruderle, fost ministru al Economiei pentru Hamburger Abendblatt. Astfel doreşte Germania să-şi acopere lacunele de forţă de muncă înalt calificată.Conform cifrelor actuale difuzate de asociaţiile profesionale, Germania are nevoie, în prezent, de 73.100 de ingineri, tendinţa fiind crescătoare. Construcţiile de maşini industriale şi automobile şi sectorul electrotehnic reclamă două treimi din necesarul neacoperit. Regional, lipsa de ingineri este resimţită mai ales în landurile sudice – Bavaria şi Baden-Württemberg. Alte domenii sensibile sunt matematica, informatica şi ştiinţele naturii. În plus, pe lângă medici, există o continuă cerere de personal asistent pentru sistemul de sănătate şi îngrijire „Avem nevoie, pe de o parte, de pregătire profesională – inclusiv pentru cei care, la vremea potrivită, au ratat trenul educaţiei şi specializării.
Pe de altă parte, avem nevoie de imigraţie, inclusiv prin păstrarea în Germania a străinilor care studiază aici. Doar cumulându-le pe amândouă putem rezolva problema existentă şi care va aduce Germania, în acest ritm, la situaţia de a avea, în 2025, opt milioane de locuri de muncă neocupate. Dintre acestea, 2.4 milioane vor fi în poziţii ce necesită pregătire academică”, a explicat, pentru Deutsche Welle, Klaus Bade, unul dintre experţii germani în materie de studii ale migraţiei şi integrării. Dar sunt şi efecte negative asupra ţărilor primitoare, străinii acceptă salarii inferioare nativilor ceea ce poate duce la tensiuni sociale şi deranjarea forţei de muncă.
Migraţia creierelor provoacă modificări şi în cazul ţărilor care-i primesc: se modifică structura populaţiei, se influenţează schimburile comerciale, poate creşte rata şomajului în cadrul celor necalificaţi, iar dacă au drept de vot se poate modifica echilibrul politic.
Dacă e să privim lucrurile din unghiul țărilor de origine, acestea investesc bani publici pentru educarea tinerilor în profesii necesare societăţilor respective. La terminarea studiilor, tinerii specialişti sunt încurajaţi de ţările lor să-şi continue perfecţionarea în ţări dezvoltate economic pentru ca apoi să se întoarcă în ţară şi să fie şi mai utili şi mai performanţi. De cele mai multe ori întoarcerea nu mai are loc, specialiştii găsindu-şi împlinirea profesională şi materială în ţările dezvoltate.
România se situează sub media UE, fiind depăşită de ţări dezvoltate (Germania, Franţa, Austria), dar şi de ţări mai puţin dezvoltate (Bulgaria, Polonia, Cehia), ceea ce susţine teoria conform căreia dacă nu se creează un mediu propice pentru activităţile de cercetare, numărul specialiştilor se reduce fie datorită emigrării, fie datorită nealegerii specializării în aceste domenii.
Din totalul cheltuielilor aferente activităţii de cercetare-dezvoltare circa 28% din fonduri sunt alocate pentru cercetare fundamentală în România faţă de media UE 27 unde 73% din fonduri se alocă acestui tip de cercetare. Dacă ne gândim că valoarea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea pe locuitor exprimată în euro este în România de 20,6 euro (2006) faţă de 8429 euro media UE-27 ajungem la concluzia că dacă se doreşte stoparea migraţiei creierelor ar trebui revizuită această politică în corelaţie cu fiscalitatea. În timp ce în ţările dezvoltate ponderea cheltuielilor publice cu educaţia în totalul cheltuielilor publice oscilează în anul 2005 între 13,7% şi 9,5% (SUA 13,7%, circa 5,1% din PIB; Canada 12,4% , circa 4,9% din PIB; Polonia 12,6% reprezentând 5,5% din PIB, Japonia 9,5% adică 3,5% din PIB) în România ponderea în PIB era de 3,48% (datele fiind prelucrate după Eurostat) De multe ori un factor ce determină migraţia creierelor este şi cel care se referă la fiscalitate, respectiv la presiunea fiscală resimţită de contribuabil, comparativ cu satisfacţia resimţită de acesta cu privire la utilizarea bunurilor şi serviciilor publice. Prin prisma impozitării veniturilor persoanelor fizice apreciem că România, prin practicarea unei cote procentuale proporţionale de 16% ar putea fi considerată un spatiu optim de desfăşurare a activităţii comparativ cu alte ţări ale Europei.
România nu numai că nu atrage creiere, ci le pierde, de exemplu numărul studenţilor care aleg să-şi continue studiile în alte ţări UE este în creştere faţă de numărul celor care doresc să studieze în România, situaţie ce se regăseşte la nivelul întregii UE. România se află în situaţia de a-şi regândi componentele sistemului educaţional (inclusiv cercetarea)
Un studiu recent (2008 – 2009) realizat la Centre d’Etudes Prospectives et d’Informations Internationales(CEPII) ne arata cat de importantă este încă – pentru noi Europenii, problema pe care ei, realizatorii studiului o numesc „crucială” a exodului celor mai valoroși intelectuali din Europa. Se vorbeşte acum despre cât de acută a devenit “revarsarea” inteligenţelor spre acelaşi capăt de lume ca şi în urma cu 100 de ani – Statele Unite ale Americii. Doar că acum, privim acest fenomen în lumina “Societatii si Economiei bazate pe Cunoastere”.Cum sunt implicate Statele Unite ale Americii în fenomenul “Brain drain”? Ce îi atrage pe specialiştii din statele Uniunii Europene (acest studiu se referă mai ales la ţările din UE) și ce caută ei, dar nu găsesc în Europa? Şi nu în cele din urmă – ce costuri / beneficii apar pentru USA datorită importării acestor lucrători, dar şi care este impactul asupra ţărilor “exportatoare” asupra capitalului lor uman?
Fenomenul migraţiei este complex. Datele prezentate sunt destul de sumare, fenomenul în sine fiind prea amplu pentru o abordare la acest nivel. Pentru înţelegerea sa este nevoie să se deruleze în continuare proiecte de cercetare la nivel internaţional, pentru a fi surprinse mai bine cauzele reale ale fenomenului. Globalizarea este procesul creşterii interdependenţei pieţelor în lume, proces accelerat în ultimele două decenii odată cu dezvoltarea tehnologiilor care permit oamenilor să călătorească, să comunice şi să facă afaceri mult mai uşor. Cele mai importante dezvoltări tehnologice care au facut posibilă globalizarea şi au accelerat-o au fost în domeniul telecomunicaţiilor şi în special Internetul. Problema exodului de creiere devine importantă pentru educaţie ca factor esenţial al dezvoltării umane, migraţia exodului de creiere neputând fi controlată de către sistemul de educaţie, însă situaţia exodului de creiere ar putea fi monitorizată prin politici guvernamentale, orientate spre analiza proceselor migraţioniste şi educaţionale. Soluţiile posibile în problema brain – drain au în vedere
modalităţi de implementare a reîntoarcerii creierelor: fie întoarcerea în ţara de origine(opţiunea întoarcerii), fie mobilizarea de la distanţă şi asocierea la dezvoltarea ţării (opţiunea diasporei). În cazul României, soluţiile stopării exodului de creiere spre Vest vizează în esenţă contractarea principalelor cauze ale fenomenului.
Grupul antiglobalizare este reprezentat de cei ce nu pot face faţă concurenţei crescute sau ecologişti cum ar fi Greenpeace, organizaţii ale lumii a treia sau organizaţii sindicale. Globalizarea nu este un fenomen nou, omenirea a trecut prin mai multe globalizări până acum, diferitele imperii, Roman, Islamic, Otoman, Habsburgic, Napoleonian, coloniale, sovietic etc. sau adoptarea creştinismului care a devenit o religie universală sau adoptarea alfabetului latin folosit azi la scară planetară, au fost fenomene de globalizare si au avut efecte dintre cele mai pozitive asupra evoluţiei omenirii. Aşa că de ce să ne speriem că globalizarea actuală (desigur sub alte forme si dimensiuni) ar avea doar efecte negative!