Toamna ma-ncearca intotdeauna cele mai contradictorii sentimente. Anotimpul asta pacatos ma pune pe muchie de cutit intre trecut si viitor. Pesemne-i varsta, de ma tot gandesc la trecerea anilor in loc sa ma gandesc la „jumatatea plina a paharului”. Noroc ca nu avem prea mult timp la dispozitie sa filozofam. Iulia este in clasa a VIII-a si nu ma lasa sa ma plictisesc, de altfel nici ea nu prea are timp de plictiseala, Stefi si-a luat in serios noua gradi, ii place grozav sa „mestereasca”, in schimb nu-i place sa-nvete poezii, iar eu am inceput cursurile (an II). Ne ajustam mereu gandurile, simtirile si faptele la imprejurari, in mod inconstient.

Duminica dimineata. Dupa 3 saptamani de bolit, eu si Stefi ne bucuram ca suntem in parametrii de functionare. Imi beau cafeaua in timp ce o ascult pe Iulia cum pregateste un nou studiu de Chopin (pianul ramane supapa ei de siguranta, ii place, o relaxeaza).

Binecuvantez in felul meu lenea sau  „arte del sole” cum o numesc napolitanii. Da, cica napolitanii ar fi recunoscuti pentru trandavia lor, iar lenea ar fi arta de a sta la soare. A zis careva „soare”?

In lipsa de soare stau si ascult muzica, ba chiar am si gasit o melodie pe gandurile si simtamintele mele autumnale, a unei formatii care ma intoarce in timp, undeva… prin anii liceului. Doamne, cum mai trece timpul!

Anunțuri